Ana Blandiana: un om frumos, un suflet-zambet, o iubire de poveste

Ana BlandianaAveţi un suflet puru­rea zâmbitor?

– Nu ştiu dacă sufletul meu zâmbeşte permanent, dar are cu siguranţă puterea să zâmbească în cele mai dramatice situaţii, zâmbetul devenind punct de sprijin şi soluţie. De altfel, dacă mă gândesc bine, cred că acest zâmbet interior, care reuşeşte să ajungă până la ceilalţi, este rezultatul eforturilor depuse toată viaţa, pentru a-mi păstra naivitatea şi a rămâne, chiar dacă în secret, copil.

– Au poetele secrete de înţelepciune, ca să se ferească de trecerea anilor şi de suferinţele pe care ei le aduc? E o schimbare grea pentru dvs.? Sunteţi în armonie cu vârsta de acum?

– Cu mulţi ani în ur­mă, când eram foarte tâ­nără, o revistă literară mi-a cerut să îi iau un in­ter­viu doam­nei Ştefana Ve­­lisar Teodoreanu, cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani. Soţia lui Ionel Teodoreanu, care era o scri­i­toare mult mai subtilă decât celebrul ei soţ, mi-a făcut o impresie profundă, din multe puncte vedere, dar cel mai tare m-a im­pre­sionat faptul că avea, în fe­lul în care arăta, vorbea, se purta, ceva de adolescentă. Nu era o cochetă, era evi­dent că nu făcea niciun efort pentru a nu-şi arăta vârs­ta şi, totuşi, emana o senzaţie molipsitoare şi încura­jatoare de tinereţe. Am între­bat-o care este secretul, şi ea mi-a răspuns: „Cel mai mare dar pe care mi l-a dat Dum­nezeu a fost să mi se vadă sufletul pe faţă”. Un răs­puns pe care nu l-am uitat niciodată şi pe care l-am descoperit funcţionând şi în alte cazuri.

– Imaginea dvs. este legată indestructibil de aceea a soţului dvs., scriitorul Romulus Rusan. Sun­teţi împreună de o viaţă. Cum a început povestea de dra­goste şi cum de durează, de-atâta vreme, în­tr-o lu­me în care iubirile se sfârşesc foarte repede?

– Aveam mai puţin de 18 ani când ne-am cu­nos­cut, el cu câţiva ani mai mult, şi am crescut împreună, modelându-ne şi sprijinindu-ne reciproc. În jumăta­tea de secol care a trecut de atunci, nimeni nu a avut asu­pra mea o influenţă mai mare şi nimeni nu m-a încurajat mai mult. În mod evident, eu am fost bene­ficiara principală a legăturii noastre, despre care am ştiut amândoi din pri­ma secundă că este – în înţelesul cel mai profund al cuvântului – defini­ti­vă. Cu siguranţă, şi el ar fi fost fără mi­ne diferit, dar eu, fără el, mă în­doiesc că aş fi putut rezista, nu nu­mai spiritual, ci şi fizic, într-o lume pe care nici nu voiam s-o accept şi de care nici nu ştiam să mă apăr. Spi­ritul lui de echilibru, pe care l-am în­văţat cu greu şi numai cu anii, răb­darea lui de neînchipuit, lângă con­tinua mea trepidaţie, au reuşit să mă protejeze, adăugând revoltei mele nestăpânite (care era şi a lui, şi la ca­re nu a în­cercat niciodată să mă facă să renunţ), măsuri de protecţie inte­ligente şi uneori de-a dreptul sa­van­te. În „Fals tratat de manipulare” relatez mai mul­te episoade, nu nu­mai dramatice, dar într-un fel chiar senzaţionale, de la începutul că­să­toriei noastre, de la felul în care di­versele autorităţi au încercat să mă facă pe mine să re­­nunţ la el, până la felul în care au încercat să-l pe­depsească pe el fiindcă n-a re­nunţat la mine. Faptul că, într-un atât de lung timp am reuşit, ca în basme, să depăşim toate încer­cările, se datoreşte, dincolo de dragoste, şi fe­lului în care am înaintat, mereu îm­pre­ună, ne­des­părţiţi, de la scris, până la înfiinţarea Me­mo­rialului de la Sighet. 

Cititi interviul integral, realizat si publicat de Formula As: Ana Blandiana: „Toata viata am facut eforturi pentru a-mi pastra naivitatea si a ramane, chiar daca in secret, copil

Sursa imagine: zambetulinimii.blogspot.com]

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: