În faţa Icoanei Sfântului Nicolae

Ating cu mâna valurile mării, nu mă ud.
Îmi freamătă sub palmă oceanul şi-l aud.
Precum vuieşte scoica urechii ce-o ascultă,
Aşa se umple mintea-mi de apă multă, multă.
Stau prizărită-n luntre cu suflet călător,
Mă cheamă malul păcii, iar apele-covor
Mă-mbie să-nving teama şi să mă ţin de apă,
Căci Sfântul Nicolae e-acolo şi mă scapă.
La cârma grijii mele, dorinţa de lumină
Călăuzeşte gândul spre zariştea divină.
Când parcă pierd din râvnă şi dorul mi se-nmoaie,
Văd că-mi întinde mâna chiar Sfântul Nicolae.
Mă binecuvântează şi îmi trimite spor,
Sărut arhierescul, cinstitul omofor,
Şi mă închin iubirii ce-a mânuit culoarea,
Ca să-mi vorbească mie Preasfântul azi cu marea.

[Din volumul Invierea femeii lui Lot, aut. Maria Gabor. Imagine: Icoana „Sf.Nicolae – protectorul celor care calatoresc”]

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: