„O, om, ce mari răspunderi ai!…”

Am descoperit poezia O, om! cu mult înainte de a ști cine este autorul ei. Poezia circula pe foi volante fără autor, dar apoi, am citit-o de pe un pliant cu Mănăstirea Frăsinei, unde avea autorul menționat, ca fiind Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. Când am aflat că ea aparține, de fapt, poetului Traian Dorz, mi-am dat seama că eroarea privind autorul real trebuie să se fi întâmplat în vremurile în care mișcarea Oastei Domnului era prigonită și conducătorii ei spirituali închiși. Poezia, însă, circula în libertate între oamenii care erau chemați să se pătrundă de mesajul ei exclamativ, izbucnit dintr-un suflet al unui om profund credincios și responsabil de misiunea lui sfântă, precum a fost Traian Dorz.

Citind și recitind mereu poezia, o învățam pe de rost fără să-mi propun un model de memorare. Strofele se orânduiau pe sărite, după mișcările sufletești ale memoriei afective care corespundeau cu situații din viață la care mă raportam și eu cu exclamația: O, Om, ce mari răspunderi ai!…

Astfel, strofă cu strofă, am înțeles tot mai bine că expresia pe de rost, are în însăși componența ei o trimitere la rost: rostul rostului, rimarea dinspre înafară cu sinele, căci strofele toate au cristalizat în conștiința mea într-o inflorescență de gând cu trimiteri peste trimiteri la gesturi și atitudini dincolo de legea morală a binelui și a răului pământesc. Simțeam plutind în subtext răspunderea ca nevoie de restaurare a omului descrisă de Dumitru Stăniloae în opera sa Iisus Hristos sau restaurarea omului, dar nu-mi era suficientă doar această cunoaștere.

Poezia ”O, Om!…” se rostește și se rotește, se recită și se recitează, căci ea nu se cântă, nu se poate cânta, ca mai toate poeziile dorziene. Ea n-are avânt de tulpină, de slavă înălțată la Cer. Ea se adâncește în fire, în sinele uman profund, unde îi cresc și îi sporesc rădăcinile de cunoaștere și recunoaștere, care se întind și se extind, caută și năzuiesc, află și găsesc în subconștient pânza freatică a pocăinței necesare, din care să țâșnească apoi, la ieșirea sufletului din trup, ”aburul” conștiinței purificate. Prin aflarea pocăinței adevărate și nu doar a regretului pentru faptele reprobabile, în urma asumării credincioase a consecințelor, omul creat de Dumnezeu află adevărata biruință: Învierea din moartea cauzată de păcat.

*

Am învățat cele nouă strofe ale poeziei pe de rost asociindu-le, în cheie duhovnicească, la cele nouă Fericiri, rostite de Iisus în Predica de pe munte, pe care, de asemenea, le știam pe de rost. În timp ce mintea continua să recite, inima îmi răspundea cântând.

Deodată, învățarea pe de rost a poeziei, reluată și reluată de memoria conștientă, a început să-și depene rostul interior în rostul mișcărilor sufletești ale stărilor în devenire, în sensul unor refaceri și prefaceri superioare, continue, generatoare de cântec, o bucurie fericită, ca aceea din Imnul fericirilor, cântat la strană în timpul dumnezeieștii Liturghii.

1.”O, Om, ce mari răspunderi ai!…”: Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor.

2.”O, Om, ce mari răspunderi ai!…”: Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

3.”O, Om, ce mari răspunderi ai!…”: Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.

4. ”O, Om, ce mari răspunderi ai!…”: Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

5. ”O, Om, ce mari răspunderi ai!…” : Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.

6.”O, Om, ce mari răspunderi ai!…”: Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

7. ”O, Om, ce mari răspunderi ai!…”: Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

8. ”O, Om, ce mari răspunderi ai!…: Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția cerurilor.

9. ”O, Om, ce mari răspunderi ai!…”: Fericiți veți fi când vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea.

10. ”O, Om, ce mari răspunderi ai!…” Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri.

Rostire și cânt, trăirile mele converg spre un moment decisiv în conștiință: învăț să nu mai gândesc în termeni de început și de sfârșit al lucrurilor pământești și să presimt infinitul Iubirii divine.

Din sfere răsună îndemnul divin: ”Îndrăzniți. Eu am biruit lumea!” (Sfânta Evanghelie de la Ioan, cap. 16, v. 33)

*

Vârtejuri de ”O!” peste ”O!”, pe o spirală tot mai exclamativă, ecoul versului principal al poeziei ”O, Om, ce mari răspunderi ai!…” reverberează în univers și se multiplică astfel în mii și mii de mii de exclamații reluate, evocând o Golgotă galactică fixată în conștiința universală prin Crucea Învierii lui Iisus Hristos.

La strana Universului nostru, planetele se rotesc și cântă continuu: HRISTOS A ÎNVIAT!

[Maria Gabor, pentru revista „Oastea Domnului” Simeria, cu prilejul „Centenarului Traian Dorz” – 13 decembrie 2014]

 

 

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: