„Mărul” – poveste sfâșietor de… tandră, dintr-o viață de netrăit

27 martie 2015: 97 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara

MĂRTURIEMargaretei Cemârtan-Spânu, victimă a criminalului regim stalinist, care a supraviețuit deportării în Siberia.

mar„Într-o zi de toamnă târzie a anului 1950 sau 1951, când eram cu toții acasă, auzim cum bate cineva la ușă. Am strigat să intre. Era un om necunoscut, de statură mijlocie, cam de vreo 50-60 de ani, suplu, îmbrăcat călduros. Și, desigur, imediat ne-am dat seama, după cușma neagră de miel, că era de-al nostru. Așteptam cu gurile căscate să se prezinte, dar el era ocupat cu aducerea geamantanului greoi de după ușă și de-abia vazându-l în siguranță s-a prezentat și a spus de unde vine. (Spre marele meu regret nu am reținut nici una, nici alta, dar sper din toată inima că poate citindu-mi rândurile se va recunoaște sau îl vor recunoaște măcar urmașii lui). Deoarece era cam întuneric în odaie, dumnealui s-a apropiat de noi și a zis:” Iată că încă nu am nimerit la ai mei. Din cauză că nu știu limba rusă. Nu știți unde stau de-alde…” Desigur că știam cu toții, dar bunica și tata tare vroiau să mai vorbească, să afle ce se mai face pe meleagurile noaste și apoi să îl conducă la rude. Eram numai ochi și urechi. Totul ne era extrem de interesant, dar omul se grăbea să se vadă cu ai săi.

În final, deschise geamantanul greu și scoase un măr, dându-mi-l de sufletul cuiva. Măr! Vă închipuiți? Măr proaspăt, mare, frumos în mijlocul taigalei siberiene?! Mă fâstâcisem de-a binelea și nu știam ce să fac. Eram atât de surprinsă de ceea ce se întâmplă, încât mă uitam stupefiată la tata, apoi la bunica și iar la măr. Credeam că e un vis și nu o realitate sau o glumă proastă a omului necunoscut. Stând așa la îndoială, fratele Emil îl înșfăcă iute, ca nu cumva să se răzgândească omul. Îl strânse în ambele palme, dar mărul era mare și printre degete se vedeau fâșii ba roșii, ba galbene. Bunica a mulțumit mult pentru așa cadou neașteptat și tata l-a petrecut la rude. Întorcându-se, el ne-a găsit pe toți trei la masă.

Mărul stătea în mijlocul mesei mândru și falnic, măreț de parcă ne întreba: ”Ei, cine va îndrăzni să strice așa o frumusețe?” S-a așezat și tata, punându-și coatele pe masă și uitându-se cu tandrețe la măr, apoi l-a luat atent și l-a dus la nas, mirosindu-l îndelung. Apoi ni l-a transmis nouă.

Pe rând l-am mirosit cu o plăcere nemaipomenită și toți am exclamat concomitent: ”Parcă suntem în Moldova, în grădina noastră!”. Revedeam pomii plini de roadă în toamnele arămii și aurii, holdele îngălbenite de paloarea soarelui și mirosul de mere coapte. Așa am stat până seara cu toții, uitând să ne mâncăm porția de cartofi. L-am tot învârtit și mirosit, amintindu-ne de nedelul nostru numit ”Popornița”, cu diferiți pomi roditori, de vie și pășune, de mieluții frumoși, negri și brumării, de oițe și Florica, vaca noastră nărăvașă, care, când se sătura, ne târâia cu frânghie cu tot, nu pe un drum, ci pe de-a dreptul, prin grădinile oamenilor, drept acasă, de calul nostru negru-lucitor, cu numele Țigan și de toate celelalte care ne erau dragi și scumpe. Și-am început cu toții a plânge, prima fiind bunica. Cu cât ne uitam mai mult la măr, cu atât mai mult ne răscoleau amintirile și ne învăluia jalea.

Ne miram de omul care a venit la atâția kilometri depărtare în taigaua sălbatică, neștiind limba rusă. Ne părea un viteaz din povești, un neînfricat luptător, un om cu o inimă dumnezeiască, nemaipomenit de bună. Pe când rudele noastre, rămase acasă, nici măcar scrisori nu trimeteau de frica comuniștilor și bunica ducea dorul mare al fiicelor ei dragi. Crescute bine, înzestrate și măritate pe la casele lor, au uitat de mama care le-a dat viață, nemaivorbind de fratele lor și de noi, nepoții. De aici sunt înclinată să cred că omul avea în Siberia o fiică sau un fecior și nicidecum invers. Numai un părinte merge la orice pentru binele copilului său.

Dar să mă întorc la măr. Ne-am dus la culcare, lăsând mărul neatins. Nici prin cap nu-i venea nimănui să-l taie și să-l mâncăm. Am adormit târziu de tot, ducând și în somn frumusețea lui și mirosul îmbătător. Astfel, s-au scurs trei zile. A venit și Sfânta Duminică. Ca de obicei, bunica, dimineața ne-a pus în rând cu ea în genunchi, să ne facem cruce la iconița străveche a Maicii Domnului.

Apoi a luat mărul în mâinile tremurânde, l-a tăiat în patru bucăți egale și, ca pe anafură, ni le-a înmânat solemn la fiecare. Întâi ne tot uitam la ele, miroseam, apoi am început să-i simțim sucul care se scurge din felii și după vreo două ore am început să mușcăm câte o mică bucățică, savurând-o îndelungat. Nu am cuvinte să vă descriu emoțiile, gustul și plăcerea pe care le simțeam în acele clipe, care și până acum n-au dispărut din memoria mea și a fratelui Emil. Nu aș dori nicicând copiilor și nepoților mei să afle gustul merelor în Siberia de gheață.

Sper cu toată inima că mare este Dumnezeu și ne va scăpa de molima comunistă, dar pentru asta au trebuit jertfe… care am fost și noi.”

[Sublinieri: „lumini in cetate”]

coperta fatacoperta verso

 Margareta Cemârtan-Spânu,

victimă a criminalului regim stalinist, care a supraviețuit deportării în Siberia.

Povestirea „Mărul” este din cartea intitulată ”Lupii ”(Amintiri din copilărie), apărută la Chișinău în 2006.

Tags:

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: