Smerenia

Obisnuiti cu titluri, topuri (mai ales la inceput sau sfarsit de an), cu diplome sau premii, scapam din vedere o dimensiune a umanului ce n-are trebuinta nici de jurii sau comisii, nici de lauri sau statui, nici de „laudatio” sau jurati (mai mult sau mai putin subiectivi), nici de aplauze la scena deschisa si cu atat mai putin de auto-gratulari sau discursuri motivationale in fata oglinzii.

Intr-o lume preocupata de acumulari si marci, de imagine si reflectoare, de „zorzoane-marturie a succesului”, e atat de fireasca in discretia ei si atat de autentica in indiferenta fata de ego-ul propriu, incat pare un zgomot inutil incercarea de a o defini. E, insa, provocator demersul de a o identifica in jur. Cateva indicii:

 

„Celui cu adevărat mare nu-i este greu să se smerească în faţă oricui. Celui cu adevărat curat nu-i este greu să spele pe oricine. Celui cu adevărat sfânt nu-i este greu a face totul în tăcere şi cu cea mai discretă duioşie. Cel cu adevărat iubitor va face întotdeauna totul cu plăcere, cu bucurie, cu blândeţe, cu prietenie. Cel cu adevărat înţelept va păstra esenţa adevărului tuturor lucrurilor. Celui ce înţelege nu trebuie nici să-i faci mult, nici să-i arăţi mult, nici să-i vorbeşti mult.” (Pr. Constantin Sârbu)

1 Comment

  1. […] înălțare înseamnă coborâre, iar propria smerire înseamnă înălțare! Adică, mari nu sunt aceia care se cred pe sine mari, ci aceia pe care […]

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: