„Cuvioasele animale”, Maria Gabor

Cuvânt despre animale

Animalele se supun Creatorului care le-a zidit. Comportamentul lor urmează din instinct propria lor natură, dar ştiu că ele au fost create de Dumnezeu cu un scop. Pentru aceasta animalele îl laudă şi îl preamăresc pe Ziditor, sunt cuvioase.

Animalele amintesc omului de facere, apoi de căderea lor o dată cu a omului în firea cea stricăcioasă, deşi ele nu au păcătuit prin neascultare precum Adam şi Eva. Animalele au continuat să-l slujească pe om, pentru că Dumnezeu a hotărât astfel. Au fost scăpate de Creator de la pieirea prin Potop în barca lui Noe, s-au înmulţit şi au umplut pământul; nu au uitat nici o clipă de Ziditor şi aşteaptă mântuirea finală. “ Pentru că Eu voi face ceruri noi şi pământ nou. Nimeni nu-şi va mai aduce aminte de vremurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte. Ci se vor bucura şi se vor veseli …” ( Isaia 65:17-18).

Prin fabulă, omul a limitat animalele la condiţia lor de după cădere, a uitat că totuşi el, omul, este vinovat de prăbuşirea în păcat a întregii firi şi că animalele nu au participat la răzvrătire. În fabulă, omul a pus în animale “animalele” care ne bântuie de fapt pe noi şi care nu sunt altele decât scăderile noastre: lăcomia, lenea, mânia, patima, deznădejdea, mândria. Pentru Sfinţii părinţi ai Filocaliei lăcomia este un un cal furios; mânia, un pui de vipere; păcatul, patimile, în general sunt văi pline de balauri, animale veninoase şi şerpişi sunt stârnite de draci.

Îngerul păzitor ne poate apăra însă de ele prin ascultare, blândeţe, paza minţii şi a inimii, pocăinţă, smerenie, bună alegere, cunoaştere, priveghere, răbdare şi rugăciune. Este războiul nostru nevăzut, lupta cu gândurile şi eliberarea eului de animalitatea stărilor confuze de conştiinţă. Suntem o căruţă cu gânduri: mintea condusă de caii cei răi ai fricii, ai orgoliului, ai egoismului. Dacă mintea înfrânează cu destoinicie gândurile rele şi le schimbă cu gânduri luminoase, raţiunea nu mai este condusă de animale. Omul ar înţelege atunci că adevăratul scop al existenţei este purificarea de orice vanitate sau egoism, salvarea sufletului prin lucrarea trezviei. În războiul gândurilor, omul se luptă pentru a se cunoaşte pe sine.

Cunoaşterea de sine este permanent îngreunată de timpul ce aleargă în noi, de obsesiva şi păcătoasa trăire a timpului, în alergare, frică, egoism. Adunăm timpul, îl justificăm, îl amplificăm într-un ritm galopant. Timpul de azi, timpul de ieri, timpul avut, timpul pierdut, timpul umplut, timpul de-aici, de vizavi, timpul parcurs, timpul în curs. În esenţă, o alergare la un concurs, un fel de maraton spre Apocalipsă, când, aproape de „sosire”, noi, participanţii-oameni, amăgiţi de noi înşine, vom cădea în animalele pe care le purtăm în noi sau ne vom elibera de ele. Chipul lui Iisus Hristos descoperit atunci în cei care vor (sau se vor) birui va realiza restaurarea omului, perspectiva minunată a unei trăiri mântuitoare a timpului: chenoza, îndumnezeirea firii omeneşti, aspiraţie supremă şi posibilă. Atunci “lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul vor mânca paie.” (Isaia 11: 6-7)

Maria Gabor

5 Comments

  1. […] Pentru MICI… şi mari   prev […]

  2. […] GABOR, din vol. „Cuvioasele animale” , Ed.Agaton, […]

  3. […] Gabor, din vol. „Cuvioasele animale”, Ed.Agaton, […]

  4. […] Pentru MICI… şi mari   prevnext   […]

  5. […] sprinten”, Maria Gabor – din vol. Cuvioasele animale, Ed.Agaton, […]

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: