”Blazonul veșniciei”, Petre Popa

Tot ce trăim este plin de sens. Trăim clipe sau veșnicim trăiri într-un perpetuu joc de nemoarte, este mesajul din recenta carte a poetului Petre Popa ”Blazonul veșniciei”, volum de Poezii, cântece, eseuri pentu copii… și părinți, carte apărută la Uniprint, Soroca, 2017.

Dacă ar fi să semnalăm doar o apariție a acestui an 2017, enunțul de mai sus ar încununa pe poetul Petre Popa cu încă o bucurie a unei realizări personale. Cartea este, însă, o provocare inedită de a ne descoperi printre rânduri și pe noi cititorii ei, în ipostaza de creatori de veșnicie, din perspectiva, pe care ne-o propune poetul. Un cuvânt sau mai multe cuvinte, un gest sau câteva gesturi, o notă muzicală sau un întreg cântec, adunate de poet pe portativul gândului, dintr-un unghi mereu refăcut de altă și altă citire-recitire a viețíi prin ani, înmulțește propria noastră percepție, ne invită să participăm la veșnicie. Suntem o bucată de veșnicie. Un lanț viu al minunilor lumii, mâinile părinților, fraților și surorilor, ale nepoților, ale prietenilor, apoi părinți ai copiilor noștri cu prieteni și cunoscuți, conștienți sau devenind astfel conștienți că suntem datori să ne ducem până în veșnicie misiunea de om.

Fiecare poezie, cântec sau eseu are un destinatar, prin adresarea pe care o conține dedicația poeziei. Titlul este viziunea, o legătura subtilă cu persoana sau personalitatea evocată. Desigur imima care pulsează în noi toți este Mama,rădăcină, vlăstar, rădăcină . Un lirism filozofic ascuns în cuvinte simple, elocvente. Un cântec de bun venit DE LEAGĂN și un epilog sau În loc de epilog, finalul INTRE OAMENI…” Conținutul cărții se încadrează între ”coperțile” văzute ale veșniciei printr-o ilustrație a blazonului ei, al veșniciei (desenul-metaforă așa de inspirat a lui Anatol Adam de pe copertă): mâini fragede, tinere, de copil – muguri de viață, mâini ale celor în vârstă, bătătorite de vreme, brăzdate de riduri: Rădăcină – vlăstar /Vlăstar – Rădăcină./ Carte Cu perpetuun joc de nemoarte!”.Toți suntem unici prin ceea ce suntem în cartea vieții. Mâinile împreună ne sugerează o înlănțuire. Ne atașăm de oameni iubindu-i, concurându-i, contrazicându-i, adimirându-i: un rol sau o oglindă. Afinități sau aparențe exterioare toate sunt nascătoare de poezie, de cântec toate sunt trăiri sau ne trăiesc în veșnicie. Drumul spre noi, cei lăuntrici rămâne și pentru noi înșine o mare necunoscută. Dar suntem verigi în lanțul universului și toți, împreună făurim veșnicia.

Mesajul ascuns este acela că veșnicia ne e tot mai aproape cu cât drumul spre noi e mereu necunoscut. Autorul însuși subscrie, în ultimul rând al cărții, la POST SCRIPTUM: ”Și dacă prietenii mei au loc la o masă de sărbătoare de ce să nu se regăsească și într-o pagină de carte?”

Oameni buni, actori ai aceleiași piese, viața, luați-vă de mâini. Veșnicia nu se câștigă așa de ușor. Piedicele sunt trepte spre înalt. E vremea să ne zidim clipă de clipă, sincer și curajoși, mână de mână, veșnicia!

Maria GABOR

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: