Puiul de arici sau despre șarmul celor mari și „mici”

O stire de azi aduce un plus de senin unei splendide zile de toamna: un pilot a oprit avionul care se pregatea de decolare, spre a lasa un pui de arici sa traverseze pista (Stirea integrala aici). Anuntati care e motivul intarzierii, pasagerii n-au avut nimic impotriva. Dimpotriva! 🙂

M-a vizitat spontan un gand: zambetele de pe Pamant s-au unit cu cele de Sus.

Si mi-am amintit de versurile poeziei Ariciul nemângâiat: 

Eu din armura mea nu pot să ies!

Cum să te rog, o, Doamne, cum  să–Ți cer

Un  alt destin mai vesel, mai ales?!

Desigur,Tu, atunci când m-ai creat,

Ştiai la ce sunt bun şi ce pot eu.

Ar trebui să ştiu să-Ți mulţumesc:

Am partea mea chiar de la Dumnezeu!


Ariciul nemângâiat

Arici zburlit, cu ţepii înarmat,

Spontan reacţionez, nici nu gândesc.

Acuma îmi dau seama că exprim

O frică ancestrală de lumesc.

Dar nu încerc deloc să mi-o reprim;

Am firea mea şi ştiu să mi-o-nsuşesc.

Nu am în mine harul devotat,

Nu mă sacrific nici măcar un pic!

Mă apăr instinctiv, automat,

Cu mijloacele mele de pitic.

Bătrân, de-acum, mă spovedesc la Cer:

Eu din armura mea nu pot să ies!

Cum să te rog, o, Doamne, cum  să–Ți cer

Un  alt destin mai vesel, mai ales?!

Desigur,Tu, atunci când m-ai creat,

Ştiai la ce sunt bun şi ce pot eu.

Ar trebui să ştiu să-Ți mulţumesc:

Am partea mea chiar de la Dumnezeu!

Tu vezi în suflet ce-i adevărat,

Şi nu pot fi decât  ce sunt aici.

Mă doare că nu pot fi mângâiat…

Dar altfel n-aş putea să fiu arici!

MARIA Gabor, vol. Cuvioasele animale, Editura Agaton, Fagaras

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: