Cea mai gingașă carte despre singurătate și prietenie („Marele Lup și Lupușor”)

Ne petrecem vietile incercand sa deslusim pana unde „ne desfasuram” noi si de unde incepe restul lumii. E o stranie si apasatoare singuratate in sentimentul ca esti o faptura ce-si poarta firavul simt al sinelui in mic invelis din piele, intr-un nesfarsit pelerinaj spre un taram promis al impreuna-fiintarii. Ridicam multe ziduri spre a ingradi aceasta singuratate si a ne proteja fragilitatea. Dar, din cand in cand, intalnim o alta asemenea faptura care ne reaminteste, cu suavitatea afectiunii constante si care-nu-asteapta-ceva-in-schimb, ca nu e nevoie sa mergem singuri.

Un asemenea semnal radiaza cu incantatoare gingasie din cartea Big Wolf & Little Wolf, scrisa de Nadine Brun-Cosme si ilustrata de Olivier Tallec. Cu multa subtilitate si sensibilitate, povestea invita la reflectie asupra singuratatii, a sensului solidaritatii, asupra relatiei dintre ego si capacitatea de a iubi si a micilor gesturi de grija care devin invelisul protector al prieteniei.

 

Il intalnim pe Marele Lup in timpul unuia din obisnuitele momente de relas de dupa-amiaza, sub un copac pe care il considera de multa vreme al lui, in varful unui deal pe care il revendicase pentru sine insusi. Dar aceasta nu e o zi oarecare/obisnuita – Marele Lup observa o noua prezenta proiectandu-se la linia orizontului, o silueta micuta albastra, “nu mai mare decat un punct.” Cu acea tendinta prea omeneasca de a proiecta asupra necunoscutului cele mai profunde frici ale noastre, Marele Lup e infiorat de posibilitatea teribila ca acel nou-venit ar putea fi mai mare decat el.

Dar, pe masura ce nou-venitul se apropie, se doveste a fi un Lup Mic (Lupusor).

Marele Lup a vazut ca acesta era mic si s-a linistit. L-a lasat pe Lupusor sa urce pana la copacul lui.

E un semn de mare nesiguranta interioara sa fii ostil la ceea ce nu iti este familiar,” scria Anaïs Nin si tocmai acest contrast izbitor intre statura impunatoare a Marelui Lup si vulnerabilitatea sa confera povestii dragalasenie si profunzime.

 

La inceput, cei doi lupi se studiaza unul pe celalalt in tacere, cu coada ochilor. Odata temerea potolita de micimea si timiditatea oaspetelui sau, Marele Lup incepe sa-l priveasca cu o curiozitate nesuspicioasa care usor devine o afectiune prudenta. Il vedem pe Marele Lup cum deprinde, in egala masura cu obisnuita rezistenta si autentica transcendere de sine (iesire din sine), o noua traire si un complet nou vocabular al fiintarii.

S-a lasat noaptea.
Lupusor a ramas.
Marele Lup a crezut ca Lupusor s-a indepartat un pic cam mult.
La urma-urmei, copacul fusese intotdeauna al lui.

Cand Marele Lup s-a dus la culcare, Lupusor s-a dus si el la culcare.
Cand Marele Lup a observat ca Lupusor tremura din toate incheieturile, a impins un coltisor din patura lui de frunze mai aproape de el.

“E cu siguranta destul pentru asa un lupusor,” s-a gandit el.

 

La aparitia zorilor, Marele Lup se pregateste de rutina zilnica si se catara in copac sa isi faca exercitiile, mai intai alarmat, apoi amuzat si, in cele din urma, — poate, poate — incantat ca Lupusor il urmeaza in loc sa plece.

 

Din nou, Marele Lup are, la inceput, reflexul acelei stari de nesiguranta, temandu-se ca Lupusor ar putea sa se catere mai sus decat el. Dar noul venit se straduieste din greu, scotand un usor “Au!” cand da de pamant la prima incercare de a urca in copac, ceea ce-l face pe Marele Lup sa nu se mai simta amenintat, ci impresionat de curajul micutului.

In tacere, Lupusor imita exercitiile Marelui Lup. Si tot in tacere il urmeaza cand coboara. La coborare, Marele Lup culege obisnuitele fructe pentru micul-dejun, dar, vazand ca Lupusor nu culege nimic, ia mai multe decat de obicei. Tacut, impinge o farfurie simpla spre Lupusor, care, la fel de tacut, mananca. Ochii si limbajul corpului lupilor degaja intregi universuri de emotie sub pensula maiastra a ilustratorului cartii.

 

Cand Marele Lup porneste in plimbarea lui zilnica, isi arunca privirea spre copacul lui, de la poalele dealului, si il observa pe Lupusor asezat acolo in tacere.

 

Marele Lup zambi. Lupusor era mic.

Marele Lup a traversat intinsul lan de grau de la poalele dealului.
Apoi s-a intors din nou.
Lupusor inca era acolo sub copac.
Marele Lup zambi. Lupusor parea si mai mic.

A ajuns la marginea padurii si s-a intors pentru ultima data.
Lupusor era tot sub copac, dar era acum atat de mic, incat numai un lup asa mare cum era Marele Lup putea sa vada ca acolo era asa un lupusor mic.
Marele Lup zambi inca o data, intra in padure sa-si continue plimbarea.

Dar, cand reapare din padure pe seara, micutul punct albastru nu mai e sub copac.

 

La inceput, Marele Lup se incredinteaza pe sine ca trebuie sa fie prea departe ca sa-l poata vedea pe Lupusor. Dar, pe masura ce traverseaza lanul de grau, tot nu vede nimic. Ii vedem silueta incordata de precipitarea cu care urca dealul, impins de o complet noua senzatie de goliciune pe care o simte in suflet.

 

Marele Lup s-a simtit tulburat pentru prima data in viata lui.
A urcat inapoi dealul mult mai rapid decat in orice alta seara.

Nu era nimeni sub copacul lui. Nimeni, nici mare, nici mic.
Era ca inainte.
Cu exceptia faptului ca acum Marele Lup era trist.

 

Bucuria intalnirii si durerea separarii spunea Simone Weil, reflectand la paradoxul apropierii -, ar trebui sa primim aceste daruri cu sufletul deschis si sa traim deplin, cu aceeasi recunostinta, toata dragalasenia sau amaraciunea, dupa caz.” Dar Marele Lup simte doar amaraciunea de a fi pierdut ce nu stia ca ii lipseste pana cand a aparut brusc in viata lui.

In acea seara, pentru prima data, Marele Lup n-a mancat.
In acea seara, pentru prima data, Marele Lup n-a dormit.
A asteptat.

Era pentru prima data, si-a spus lui insusi, cand cineva mic, cineva mic-mic, ocupase loc in inima lui.

Foarte mult loc.

Dimineata, Marele Lup urca in copacul lui, dar nu are starea de exercitii — in schimb, priveste in departare, cu ochii mariti de tristete si dor.

Se tocmeste cu sine asa cum o fac cei indurerati — daca Lupusor se intoarce, isi jura, ii va oferi „un coltisor mai mare din patura de frunze, chiar mult mai mare”; ii va da toate fructele pe care le vrea; il va lasa sa se catare mai sus si sa-i imite toate exercitiile, “chiar si pe cele speciale stiute doar de el.”

Marele Lup asteapta si asteapta, si asteapta, dincolo de orice ratiune, dincolo de orice anotimp.

Si apoi, intr-o zi, un micut punct albastru apare la orizont.

 

Pentru prima data in viata lui, inima Marelui Lup a batut cu bucurie.

Tacut, Lupusor urca dealul spre copac.

“Unde-ai fost?” a intrebat Marele Lup.

“Aici jos”, a spus Lupusor fara sa arate.

“Fara tine,” a spus Marele Lup cu vocea stinsa, “am fost singur.”

 

Lupusor a facut un pas mai aproape de Marele Lup.
“Si eu,” a spus el. “Si eu am fost singur.”
Si-a rezemat usor capul de umarul Marelui Lup.
Marele Lup s-a simtit bine.

Si asa a ramas ca, de atunci incolo, Lupusor… va ramane.

 

Dupa materialul publicat de Maria Popova

Imagini din cartea editata de Enchanted Lion Books, fotografii Maria Popova

 

Tags:

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: