Sobrietatea unor vremi „fără timp”

„Si precum a fost in zilele lui Noe, tot asa va fi si in zilele Fiului Omului: mancau, beau, se insurau, se maritau, pana in ziua cand a intrat Noe in corabie si a venit potopul si i-a nimicit pe toti. Tot asa precum a fost in zilele lui Lot: mancau, beau, cumparau, vindeau, sadeau si zideau, iar in ziua cand a iesit Lot din Sodoma, a plouat din cer foc si pucioasa si i-a nimicit pe toti. La fel va fi si in ziua in care Se va arata Fiul Omului.” [Luca 17, 26-30]

 

Sa fi fost cam prin decembrie, pe cand, in vreme ce spre Rasarit (in China, mai exact), oamenii luptau cu un dusman nevazut, pe taramul nostru, intr-o iarna mai blanda decat cele ale ultimilor ani, oamenii se bucurau de intreaga salba a Sarbatorilor. Planificau Revelionul, mancau, beau, se veseleau, celebrand in clinchet de pahare si urari de bine nerabdarea intrarii in Noul An sau bucuria deja inceperii lui.

 

In acest timp, in chip siret, viclean, dusmanul nevazut castiga tacut mici batalii, din om in om, avansand spre Occident. Spre Apus. Lansa si spre noi primele semnale, care au fost receptionate la modul mistocaresc sau eventual cu zambete (filmulete cu asiatici echipati ca niste cosmonauti dezinfectand strazi, oameni obisnuiti folosind scobitori spre a apasa butoanele lifturilor etc.)

A fost amuzament mare cand, la primul caz din tara noastra suspectat a fi fost atins de dusmanul nevazut, personalul unei ambulante a alunecat pe rampa masinii, scapand targa… mai stranie (ulterior am aflat ca-i spune izoleta si ca e mai greu de manevrat)…

 

Dar, cu fiecare zi ce trecea, mesagerii – sub diverse forme si pe diverse cai mediatizati, mesagerii, asadar, ai dusmanului nevazut, incepeau sa semene teama, frica, spaima. Ba chiar panica, defulata in mesaje, discutii, atitudini, comportamente specifice.

 

Intr-o perioada care pentru crestini este asociata celui mai aspru post, mi-a fost imposibil sa nu ma gandesc la intelesurile de dincolo de evidente.

Asa-numitul Post Mare este o perioada de 40 de zile, in care omul preocupat de coordonata spirituala a vietii, reflecteaza la viata lui in modul cel mai profund si isi asuma greaua misiune de a se imbunatati cat poate. E bine sa poata cat de putin, e ideal sa isi doreasca MULT! Dupa cele 4o de zile, in Saptamana Mare, asumarea presupune un si mai intens efort, crestinul insotind simbolic pe Mantuitorul Hristos in ultima saptamana de viata pamanteasca, cu cele mai dure incercari, dar si cu cele mai sublime revelari: de la smerenia suprema – spalarea picioarelor ucenicilor, la celebrarea Cinei cele de Taina, devenita una din cele 7 Sfinte Taine ale crestinismului: Sf.Euharistie.

 

Nu incepuse efectiv Postul cand la noi s-a auzit pentru intaia data de „carantina”. Etimologia cuvantului dezvaluie exact ce presupune aceasta: 40 de zile de izolare de comunitate a persoanei/persoanelor care dezvolta o boala contagioasa. O izolare menita a-i proteja pe ceilalti de infectare/contaminare si a permite insanatosirea celui/celor atins/i de boala in conditii cat mai sigure. Carantina conjuncturii e de 14 zile.

 

Marea majoritate a oamenilor, manca, bea, se veselea…

Cei mai vigilenti (extrem de putini – din fericire si unii „decisivi” intre ei), luau deja masuri.

 

In prima duminica din Post, cea numita si a Ortodoxiei sau a Cinstirii icoanelor (in amintirea sfarsitului ratacirii iconoclaste), aveam deja persoane in carantina si suspecti de contaminare de catre dusmanul nevazut, carora li s-a cerut autoizolarea la domiciliu.

 

Crestinii cinstesc sfintele icoane prin inchinare si sarutare. M-am gandit, spontan, la faptul ca pacatosii din vremea Mantuitorului, Ii spalau Picioarele cu lacrimi, Le spalau cu mir, Le sarutau.. Sarutul pe obraz a ramas asociat unui singur contemporan al lui Iisus, teribilul tradator… M-am gandit, spontan…

 

A doua duminica din Post, cea dedicata vindecarii slabanogului din Capernaum, are talcul ei. Patru prieteni ai acestuia il transporta cu pat cu tot unde stiau ca se afla Iisus. Multimea mare de oameni din jurul Acestuia fac imposibil accesul la El pe usa. Devotati prietenului bolnav si cauzei lui, cei 4 gasesc o solutie ingenioasa: desfac acoperisul si il coboara pe bolnav. Omul este vindecat pe loc (sufleteste si trupeste) si iese in vazul tuturor purtandu-si patul de suferinta. Spre mirarea datatoare de si mai multa nadejde a poporului de rand, dar si spre revolta unora dintre carturari.. M-am gandit, evident, la cei cate 4 salvatori ce poarta izolete cu bolnavi… La cat de important e sa ii purtam si sa fim purtati de prieteni, dar cat de inalt este sa ii purtam pe cei pe care nu-i cunoastem si sa fim purtati de cei care nu ne cunosc. (Fie si in ganduri de bine).

 

In Duminica Sf.Cruci, aflam despre prima victima a dusmanului nevazut. O persoana cu afectiuni grave, foarte aproape de „trecere” chiar in lipsa altei cauze. In orice caz, ramane prilej de reflectie. Ecoul Cuvintelor: „Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau?” (Marcu 8, 36-37)

 

Moartea, despre care suntem siguri, dar pentru multi pare o chestiune indepartata, isi face loc in fata. E zilnic, ora de ora chiar, prezenta in buletinele de stiri cu bilantul propriu. Dusmanul nevazut a devenit subiect de breaking news, in secerisul sau (la nivel global si local). Chiar cei mai tineri, fie si prin glumele aparent sfidatoare, nu sunt insensibili la fiorul gandului. Desi pare sa prefere persoanele cu cea mai vulnerabila stare de sanatate, dusmanul nevazut poate atinge pe oricine-i iese in cale. Ici si colo, razbat mesaje ca victime ii pot fi si tineri. Chiar sanatosi. Exceptii, ne scuturam – noi, cei mai tineri -, ca de-un cosmar… Dar pe cei pe care ii iubim, ii iubim si cand au o conditie vulnerabila. Tocmai atunci am vrea sa le fim mai de folos! Tulburator gandul ca nu am putea. SI mai tulburator acela ca le-am putea agrava starea de sanatate fara sa stim, prin cel mai cald, firesc si inofensiv, pana acum!, gest al dragostei de aproapele: imbratisarea. M-am gandit la constientizarea simturilor. Dusmanul nevazut poate ataca pe toate caile: nas, gura, ochi, prin atingere… Postul, in spiritul sau integrator, indeamna la paza simturilor. E, per ansamblu, un exercitiu de curatire. De grija fata de sine si cu celalalt. De manifestare a acestei griji.

 

Am rasuflat, prin gratie divina, curat, odata cu Sarbatoarea Buneivestiri. Buna miresma sufleteasca! Stim ca BINELE a invins pentru noi. Avem de ales intre a ne alia cu El, urmand Calea si Adevarul ce duc spre viata autentic implinitoare, cu sens si in bucurie netulburata sau de a ramane in paradigma obisnuita – dupa temporara „schimbare a paradigmei” la vreme de incercare.

 

Ne pregatim de o duminica absolut revelatoare in context. Cea a vindecarii fiului lunatic. Un tata disperat de esecurile repetate in a gasi vindecarea fiului sau, implicit prin ucenicii Mantuitorului, ajunge, in cele din urma, in fata Acestuia. Intr-o atitudine care uimeste la un om aflat la limita puterilor, acest om simplu se dezvaluie in adevarul sau: „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!” (Marcu 9, 24) In pragul disperarii, am promite „cerul si pamantul”. Mai ales un parinte care spera in vindecarea copilului sau (probabil nu exista rugaciune mai intensa si stare mai tulburata pentru omul obisnuit). Si, totusi, acest om nu braveaza nici chiar din cel mai justificabil motiv: isi recunoaste starea efectiva. Iar aceasta recunoastere este si calea vindecarii sale sufletesti, odata cu cea a copilului. Cata dragoste fata de creatia Sa are Dumnezeu! Si cata smerenie, din nou! Nu-i spune sa revina cand se va fi vindecat de indoiala… Ii stie durerea. Iar in lacrimile ce-i „stropesc” cuvintele, putem gasi calea vindecarii pe care pocainta, regretul sincer, autenticinsotit negresit de dorinta de indreptare -, o ofera prin Taina Spovedaniei. Pentru vindecarea in cele mai grave conditii, Mantuitorul Insusi indica „armele”: postul si rugaciunea.

 

Vindecarea este probata prin intelesul profund al Fericirilor, din aceeasi duminica. O perspectiva ce rastoarna toata filosofia psihologiei. Si psihologia filosofiei. Insotind in chip luminos vindecarea sufleteasca si trupeasca, Fericirea se dezvaluie in: smerenie, in curatia inimii, in dragostea nu doar simtita, ci traita in relatia cu aproapele… cel mai de departe („Caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea?”, Matei 5, 46), in lacrima, in blandete, in suportarea nedreptatii, in prioritatea pacii fata de dreptate/indreptatire… Ratiunea standard e bulversata. Reperele omului obsinuit se sfarama. Teoriile si practicile „dezvoltarii personale” sau metodele de atingere a fericirii, sunt efectiv spulberate in semetia lor, tot asa cum piramida lui Maslow se retrage, cu varful in jos, confruntata fiind cu adevarul oamenilor imbunatatiti, spiritualizati (ca sa nu mai vorbim de sfinti). Creatorul vorbeste de valente ale sufletului uimitoare (si daca nu le cunoaste Creatorul, cine sa le cunoasca?!) De o asezare pe care lumea o ignora, ba chiar o neaga.

 

Ne asteapta Duminica Sf.Maria Egipteanca, cu lectia ei de pocainta autentica si dovada posibilitatii dobandirii sfinteniei in izolare – cu zbucium intens si lupte cu dusmani vazuti si nevazuti, dupa o viata decazuta pana la limita sufocarii…

 

In acest an nu vom insoti, simbolic, cu flori, praznicul Intrarii Domnului in Ierusalim. In toata acea bucurie generalizata, se spune ca Mantuitorul era apasat. Chiar trist. Stim, acum, ca din cei care-L intampinau cu ramuri de finic, sub instigarea „infiltratilor in multime” in foarte scurt timp multi Ii vor cere condamnarea. Rastignirea chiar!

 

Poate vom fi mai prezenti in rugaciunile si slujbele Saptamanii Mari, din camarutele noastre, in apropierea vreunei icoane macar, fiecare in parte amintindu-ne ca sfintenia e intrinsec legata de purtarea crucii. O cruce, cum spunea un parinte, care ne poarta spre inviere daca este „agatata” de cea a lui Hristos, ca o raza in Soare. Altfel, suferinta – orice forma ar lua – , intim asociata, integrata vietuirii pamantesti, suferinta, asadar, ar fi o suferinta inutila (Parintele Arsenie Boca).

 

De Hristos, prin El, dusmanul nevazut e invins. Stie asta! Prin Hristos biruitori putem fi fiecare. Putem trai Invierea si putem fi vii, ne putem pastra bucuria indiferent de formele raului, de siretclicurile lui. De ispitele cu care nu s-a sfiit sa-L incerce pe Iisus in Carantania. Izolarea poate fi Carantania noastra, dar poate fi, in egala masura, insotirea noastra cu Iisus asa cum n-am trait-o nicicand pana acum.

 

Frica de eventuala lipsa a „painii cea de toate zilele”, ne poate „arunca” in disperarea de a ne face provizii, ratand cumva exact esenta lucrurilor. Foamea trupeasca e amplificata de frica lipsei, asa incat oricat am avea sa ne fie si mai teama, si mai foame. Mecanismele fricii sunt din cele mai parsive. Dar…. „nu numai cu paine va trai omul” (Matei 4,4). De fapt, foamea poate fi astamparata, temperata, DOAR de „Cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu”. In egala masura, „cel ce va bea din apa pe care I-o voi dau Eu nu va mai inseta in veac” (Ioan 4,14). Atent cu creatia Sa, Dumnezeu are grija a toate, numai sa avem si noi acceptarea aceasta. Cuvantul divin E VIATA! Nu doar spune – dupa cum noi procedam adeseori, ci implineste; „pe cei trei tineri si pe Daniel care erau in Babilon, fiind hraniti cu seminte i-ai aratat mai frumosi decat pe cei ce erau hraniti cu multe desfatari…”

 

Pe calea spre Inviere ispitele pot fi multe, variate. Ispita sigurantei care poate subjuga. Ispita de a arunca crucea, doar spre a ne alege cu… „lanturi”. Ispita parasirii de catre prieteni sau chiar a tradarii neasteptate (si care atat poate mahni). Ispita de a renunta la ceva pretios pentru o bucata in plus de paine. Ispita – atat de inspirat redata in versuri de poetul Costache Ioanid, de „a pasa stergarul” altcuiva… Sau chiar ispita de „a intinde primul/prima mana” spre Darul oferit la Cina. De a ocupa un loc in fata, convinsi ca ni s-ar cuveni.

 

E o vreme cand „s-au pustiit cetatile, s-au stricat targurile…” Desi mai apar ici-colo, nici zambetele nu mai sunt ce-au fost. Oamenii dramuiesc totul, au si perspectiva faramiturii. Sunt recunoscatori pentru ce au, destui – dispusi sa si imparta. Solidaritatea, responsabilitatea, voluntariatul, respectul, recunostinta pentru cei care ne slujesc – inclusiv simplele infirmiere, femei de serviciu… -, grija si alte atribute firesti frumusetii unei vieti implinitoare, si-au facut loc mai mult decat vreodata pana si in… „hashtag” (#…) Unde erau pana acum?! Unde eram?!

E o vreme cand simtim dor pentru ce aveam, dar nu stiam cat de mult conteaza si, poate, nu stiam sa protejam. Nu gaseam timp…

 

E asa bogatie de intelesuri in ceea ce parcurgem! Si sunt atatea posibilitati SA FACEM! SA FIM! Gandul ca avansam spre Inviere e, poate, cea mai sigura sursa de energie, de echilibru si motivatie spre a nu ne opri sau a nu ne intoarce din drum – ademeniti ca ar fi cale mai usoare (prin vreun ocolis). O cale in care starea predominanta sa ne fie bucuria, chiar daca lacirmile, oftatul, caderile in genunchi, sunt parte. Jertfa cu sens e o jertfa din iubire. In lipsa ei, e doar suferinta inutila de care vorbea Parintele Arsenie. Iar „cheia” purtarii demne a crucii personale – ingenuncherea necontrazicand defel esenta demnitatii, ci dimpotriva! -, ne-o dezvaluie Mantuitorul Insusi: este „lepadarea de sine”. Doar astfel putem ajunge si trai autentic Invierea. Agatate de Cea a lui Iisus, crucile noastre sunt inaltate BIRUITOR. Iisus poarta din nou Crucea pe Golgota (Crucea din crucile noastre) si Invie in noi, Biserica Sa unita prin si cu toate camarutele noastre, gasindu-ne cu ulei in candele, inchinandu-ne in Duh si in Adevar. Daca nu noi direct, purtati de prieteni sau de necunoscuti. Lumina Sfanta se aprinde negresit in sufletele curatite, iubitoare, ancorate in Iisus si se raspandeste peste tot. Lumina Sfanta, de data aceasta, poate veni DIRECT la noi, fara a-I mai fi necesar… avionul de la Ierusalim. In orice moment! Stralucind, incalzind, luminand LA PROPRIU din candele noastre. Din candelele care putem fi. Asa sa ne ajute Dumnezeu! „Si unii pe altii sa ne imbratisam”, in bucurie, si la propriu, cat mai curand!

Carmen Orzea, consultant comunicare

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: