„Nu trebuie să îţi construieşti un personaj, o falsă personalitate” (Ştefan Câlţia)

Cu pictorul Ştefan Câlţia, despre înstrăinare, uniformizare – unicitate; despre cultură; despre „ne-rătăcirea pe cărare„.

Înstrăinare 

  • Acum oamenii au căpătat obişnuinţa de a se înstrăina. Eu cred că în lumea asta globalizată individul capătă din ce în ce mai multă importanţă. Trebuie să fii tu. Nu trebuie să îţi construieşti un personaj, o falsă personalitate. Pur şi simplu trebuie să te ocroteşti. Să te dăruieşti celuilalt aşa cum eşti.

 

Uniformizare – unicitate

  • Doar aparent ne schimbăm. Eu nu cred nici în globalizare, aşa cum se vehiculează, în sensul uniformizării. Da, aşa cum toată lumea a început la un moment dat să folosească furculiţa şi cuţitul, în scurtă vreme toată lumea va folosi cardul. Dar în esenţă rămânem tot nişte individualităţi. Eu cred că, în această lume în care multe lucruri le facem şi le vom face la fel, începem, într-un exces de zel ce se manifestă şi în arta contemporană, să vrem să fim unici. Dar uităm că Dumnezeu ne-a făcut persoane unice. Și că, de fapt, noi nu trebuie să vrem să fim unici, ci suntem. Trebuie doar să ne îngrijim să nu ne rătăcim. Să ne ocrotim, pentru că nu suntem doi la fel.

 

Cultură, act cultural

  • Asta înseamnă, după părerea mea, act cultural: o lume în care lucrurile sunt în aşa fel rânduite, încât partea sufletească a ta, micul bun care există în tine să-l poţi dărui. Sau măcar să stai tu cu el.
  • Bunica mea, bătrâna de aici din sat, ştia toate ierburile pe o rază de 15 kilometri, cât ţinea hotarul satului. Şi bune, şi rele, şi la ce folosesc, şi la ce nu folosesc. Ştia toate gâzele, toate păsările… Primăvara, când noi ne jucam în curte, nu uita să ne spună ‘Ia deschideţi uşa la grăjduţ, că e vremea să vină rândunelele!”. Era foarte atentă la ele, trăia împreună cu ele, trăia în ritmul naturii. Citea tot timpul o singură carte pe care o ţinea pe masă. Cum termina de mestecat în oale, se întorcea la masă şi deschidea mereu cartea. Aceeaşi: era Psaltirea. A citit toată viaţa cele mai frumoase poeme ale lumii. Nu avea licenţe, nu era savant, citea şi cu litere latine, şi cu litere chirilice… Asta e povestea care vorbeşte despre cultură.

 

„Nerătăcirea pe cărare”

  • R: Cu ce treabă aţi venit aici, pe Pământ?În primul rând că nu eu am venit pe Pământ: am fost adus. Cu ce treabă? Să pictez. Dacă m-aţi fi întrebat mai demult, încă nu eram aşa sigur. Nici acum nu sunt sigur că am făcut treaba cea mai bună, dar, pentru că de atâta timp fac asta, îmi place să cred că nu m-am rătăcit pe altă cărare decât aceea care mi-a fost hărăzită. Şi firea mea, şi mai ales cei doi profesori au făcut să nu mă smintesc niciodată. Aşa că am înţeles destul de devreme că am o bucăţică acolo de făcut. Iar dacă o grijesc cu strădanie grădiniţa ce mi-a fost dată, înseamnă ca mi-am făcut datoria. Bineînţeles că la început, când eşti tânăr, ai vrea să se uite la tine şi nu ştiu ce galerie importantă de nu ştiu unde… N-a ţinut mult toată povestea asta, dar întotdeauna m-am bucurat când cineva a venit să ia o lucrare de la mine şi am simţit că acelui om chiar îi place să stea cu lucrarea aia a mea şi să povestească.

 

Ştefan Câlţia s-a născut pe 15 mai 1942 la Braşov, dar familia se mută curând la Făgăraş, iar pictorul îşi petrece copilăria în casa bunicilor din Şona. 1955-1963 este perioada în care urmează cursurile Liceului de Arte Plastice din Timişoara. În 1970 absolvă, ca şef de promoţie, Institutul de Arte Plastice ‘Nicolae Grigorescu”. Între colegi, îi amintesc pe Sorin Ilfoveanu şi Sorin Dumitrescu. Personalitate de prim rang a artei româneşti, Ştefan Câlţia are şi o remarcabilă vizibilitate internaţională. A edificat, de-a lungul timpului, nu doar o operă prezentă pe simeze, în colecţii publice sau particulare, ci şi în conştiinţa tinerilor artişti cărora, în calitate de profesor, le-a fost alături.

Cititi interviul integral, realizat de Marina Roman pentru Ziarul Lumina, aici

[Imagine: studentiq.ro]

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: